...e adevarat, incercam sa ne aducem aminte doar clipele placute, sa la invaluim intr-o aura stralucitoare, sa le idealizam... poate ca nici nu au fost asa placute, dar omul are asa un talent de a fi mult mai indulgent si sa descrie in culori mult mai optimiste episoade traite de el, in trecut... iar daca evenimentul nu mai are nicio legatura cu prezentul, cu atat mai bine... majoritatea dintre noi nu apreciaza un lucru, o stare de suflet sau de fapt in prezent, atunci cand se petrece/se traieste/il are - ci abia mult mai tarziu, cand nu il mai are sau lucrurile s-au schimbat.... "ce bine era... iti amintesti?!!", "ei, pe vremea aceea...." nostalgie, regret, admiratie.... si cum ziceam, daca nu mai are legatura cu prezentul atunci: "de morti numai de bine"....
Cu ceva timp in urma, din vorba in vorba cu draga mea colega am ajuns la cartea preferata. Si raspunsul ei mi-a frant inima..."Vraciul".... in clipa aia... flash ... 1985 - iarna grea... omatul mare... sala Cinema Patria...undeva sus...ultimele randuri...Pe ecranul mare... o poveste de dragoste trista cu final fericit... un Om cu "O" mare si multi oameni cu "o" mic... o lectie de viata ....in sala, ghemuita in scaunul incomod, cu ochii in lacrimi si inima batand nebuneste... o fata "Copila, tu" cum ii zicea el... si el...un vesnic nelinistit si plin de intrebari....se tin de mana - ea plange, el o priveste pe ea... incearca sa nu arate cat de mult il plictiseste filmul... dar sta cu ea....
Dupa atatia ani... doamne, cat a trecut de atunci... am simtit o durere imensa in piept.... am retrait in cateva secunde acea scena... cat credeam ca ne iubim.... ca la numai cateva luni sa ne despartim... pur si simplu a disparut....iar eu prea mandra sa il caut... apoi accidentul... primul accident, avertizarea... Spitalul de urgenta Floreasca...."Da, e bine, nu e atat de grav, imobilizat in ghips timp de 3 luni... dar traieste".... deschid timid usa salonului... o fata blonda, stearsa, plansa toata sta langa el...."Te rog sa ne lasi singuri 5 min... iti promit ca doar atat dureaza".... de ce? de ce? de ce nu mi-ai spus? "Stii ca tu esti prea buna pentru mine... esti prea sensibila.. eu nu iti pot acorda atentia pe care o meriti!"...am iesit fara sa mai spun o vorba, fara sa privesc in urma... pe holul alb, ireal de alb... blonda stearsa (fata de la tara) se uita tamp la mine..."La revedere!".....
Mi-am jurat atunci sa nu mai sufar niciodata pentru un baiat. Nu merita. Si sa am intotdeauna o rezerva...
La relativ scurt timp (cam 6 luni)... al doilea accindent... aflat total intamplator..."ai auzit de Miki? de data asta a fost fatal".... Imi pare rau, mi-a parut rau si atunci, dar.... viata merge mai departe. Si imi dau seama ca pana la urma Dumnezeu m-a ferit de o suferinta si mai grea...
