Motto: Umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertatii (Gabriel Liiceanu)
In ultimele saptamani o tema de discutie a fost lansata in vazduh. Da, in vazduh, acolo unde inaltimile lor isi tarasc veacul. Umilinta ca stare de fapt. Umilinta de zi cu zi. Umilinta de sus pana jos. Dar pana la urma cine nu s-ar simti umilit in tara in care umilinta a devenit un modus videndi?
Oare cat de umilita s-a simtit batrana de 70 de ani, care, cu lopata in mana si-a facut drum prin troienele de zapada sa poata ajunge pe acoperisul casei? Ca doar nu era sa accepte eticheta de “puturosi” si “betivi” pusa de primul ministru in functie…
Oare cat de umilit sa te simti ca parinte, cand afli ca fetita ta de numai opt ani a murit la scoala. Nu pentru ca a fost bolnava. Cu asta nu te poti lupta si nici nu prea poti preveni. Dar inecata in hazna? Ce umilinta poate fi mai mare pentru o mama care isi vede copilul scos din fosa septica a scolii?
Oare cat de umiliti sunt bunicii nostri, care dupa o viata de munca grea (sa fim seriosi, in comunism se muncea, te lua de pe strada si te incadra in campul muncii…si nu erau atatea instrumente robotizate si calculatoare care sa faca peste 50% din munca bruta a omului)… revin, cat de umiliti se simt bunicii nostri cand a doua zi dupa ce vine postasul cu pensia ei déjà nu mai au bani de paine?
Oare cat de umiliti se simt copiii nostri cand marimile lor schimba regulile jocului in timpul anului scolar… cand in stanga si in dreapta se lanseaza zvonuri cum ca”anul asta niciun copil n-o sa ia bac-ul”… ?
Dar nu… ma intreb oare cat de umilit ar fi un conducator al unui popor de umiliti si obiditi? In vremuri normale…in vremuri de criza insa totul este permis… scopul scuza mijloacele sau scapa cine poate…ca vorba aia “pe pamant avem de toate, bune – rele”… mai mult rele din pacate in ultima vreme.
