Cred ca am fost un copil obisnuit, nici prea prea, nici foarte foarte. Amintiri timpuri… destul de putine. Un zambet cald, o fata calma, deasupra unui leagan de copil. Perdelute albe fluturande… Mult timp m-am gandit ca a fost un vis, dar intreband-o pe mama daca patutul in care dormeam cand eram micuta era un leagan, mi-a povestit ca era vorba de patutul ei din copilarie, in care dormise si sora mea mai mare, si bineinteles eu.
Apoi inceperea scolii. Un pas important, o decizie impusa: toti copiii vor incepe scoala la 6 ani. Fiind nascuta in iulie, doar doua luni peste varsta de scoala, a trebuit sa merg la un mic test de atentie si inteligenta. Undeva la Policlinica Cutitul de Argint. Tin minte si acum imaginile pe care o doamna grasuta, blonda si trecuta de prima tinerete mi le-a aratat, zambitoare (“e micuta, nu va trece testul… mai sta un an acasa”): un pui de gaina mic, galben galbior, in fata unui tub. Imaginea urmatoare: un tub si apoi un pui de gaina, negru.
- Poti sa imi spui, draga mea, ce s-a intamplat in aceste imagini”
- Vai, s-a murdarit puisorul… trebuie sa ii facem baie, mama!
Asa am inceput eu scoala… Micuta, firava, tin minte ghiozdanul enorm si pampoanele albe. Nu am avut niciodata parul lung, pentru ca firul este subtire si se electrizeaza de cand mai stiu. Dar era moda ca aveai, n-aveai suficient par, pampoane albe tot iti punea mama. Nu mi-au placut nicioadata, ma conformam in tacere, nedand prea multa importanta lucrurilor exterioare. Eram speriata de ce urma, daca puteam sa fac fata…
Imi doream sa stiu sa citesc. In sufrageria noastra era o biblioteca mare pentru timpurile de atunci si pentru zona in care ma nascusem. Niciunul din copiii cu care ma jucam eu nu aveau in casa o astfel de biblioteca. Printre putinele amintiri de dinainte de inceperea scolii, una ma emotioneaza de fiecare data cand aud Notre Dame. Mi-amintesc de mine, copil fiind, stand in patul parintilor mei, cu cartea Notre Dame de Paris a lui Victor Hugo intr-o manuta, urmarind cu un creion randurile si dand pagina dupa pagina. Bineinteles ca nu stiam sa citesc (si din pacate nimeni nu ma invatase si pe mine macar o litera a alfabetului!), dar imi placea sa stau asa, chiar si o ora intreaga, prefacandu-ma ca citesc si chiar subliniam la intamplare anumite cuvinte. Ulterior, citind cu adevarat cartea, cat m-a emotionat povestea Esmeraldei …
Mi-a fost greu la inceput la scoala. Nu tineam intotdeauna minte ce trebuia sa facem pentru a doua zi la scoala. Chiar am luat si cateva note mici pentru ca tot uitam sa imi aduc instrumentele pentru desen, lucru manual, acul si ata, sau echipamentul de sport. Pana si-a dat mama seama ca nu o fac pentru ca nu ma intereseaza, ci pentru ca nu tineam minte…asa mi-a facut prima mea agenda… in care la inceput nota tovarasa invatatoare si mama putea astfel sa ma pregateasca cum se cuvine pentru scoala.
Mai greu a fost in primul an, pana am invatat tot alfabetul si cifrele. Apoi, totul a devenit clar, iar cartile din biblioteca au devenit prietenii mei de joaca. Am citit multe, vrute si nevrute, bune si proaste, am ras si am plans, m-am indragostit pentru prima oara, de cine altul daca nu de Winnetou. Imi placeau cartile de aventuri ale lui Karl May (am citit de zeci de ori Testamentul Incasului), dar si Alexandru Dumas – tatal (pe fiu l-am descoperit mult mai tarziu). M-au emotionat si romanele de dragoste: “Doi ochi albatri”, “Golful francez”, “Trei camarazi”, “Duminica Orbului”, “Orasul cu salcami”, “Enigma Otiliei”. Apoi “Caderea Constatinopolelui”
Tin minte, aveam cam unsprezece ani, cand am gasit pe noptiera sora-mii “Elevul Dima dintr-a saptea” a lui Mihail Drumes. Am citit aproape pe nerasuflate mai multe zeci de pagini, ma captiva povestea. Ajunsesem intr-un punct important al povestirii (mergeau colegii la un bordel pentru initierea eroului principal), eram atat de emotionata, voiam sa citesc mai departe, dar a trebuit sa plec la scoala. Orele din ziua aceea au trecut ingrozitor de greu, tin minte ca am alergat tot drumul inapoi acasa, curioasa sa vad cum se va schimba (daca se va schimba) Grigore Dima dupa prima lui experienta cu o femeie. Nu mica mi-a fost dezamagirea cand nu am mai gasit cartea acasa. Sora mea se intorsese acasa, luase cartea si o inapoiase unei prietene a ei, de la care o imprumutase cu ceva timp in urma. Mult timp dupa aceea, m-am tot gandit la Grigore Dima si la mare mea dezamagire ca nu am reusit sa termin acea carte, cu coperti albastre, cartonate.
Imi placea mult sa ma uit si la filmele de la televizor. Mergeam si la cinematograf, dar mai rar… O floare si doi gradinari, Septembrie, Insula lui Monte Cristo, si cam atat. Nu-mi mai aduc aminte alte filme din acea perioada vazute de mine la cinema. A,da, Veronica si Veronica se intoarce.
Dar filmele de la televizor… ce amalgam! Pe langa osanalele si vorbaria de rigoare, erau si multe emisiuni frumoase, si filme de telecinemateca. Captain Blood, Casablanca, Cum sa furi un million, Contesa Walewska, Desertul tatarilor, filmele cu Alain Delon, Jean Marais si Jean Gabin, Fernandel, serialele cu Mannix, Kojak, In spatele usilor inchise, Om bogat, om sarac, Linia maritima Onedin, Ce vraji a mai facut nevasta mea, Flinstones. Fahrenheit 471, O calatorie spre centrul pamantului, Planeta Maimutelor. Teatru TV. Teleenciclopedia. Serialele de luni seara, de obicei seriale englezesti facute de BBC: Forsite Saga, Poldark, David Coperfield. Un amalgam ciudat, din care incercam sa retin cat mai multe din tot ce ma putea ajuta in viitor. Stiam, imi doream (si acum sper ca am reusit) ca in viitor, daca va exista acest viitor, sa pot sa imi calauzesc copilul in primii ani ai copilariei in hatisul cunoasterii. Si imi doream sa fiu o mama tanara, foarte tanara. Nu prea mi-a reusit….
