Prietenie

Gratie

Pe strada noastra, de-o parte si de cealalta, erau niste duzi batrani. Falnici, cu coroane care se impreunau. Erau atat de desi incat cu greu patrundeau razele soarelui  printre frunze.

Erau prietenii nostri cei mai buni. Puteam sa le impartasim secretele noastre, fara teama ca ne vor trada.

Erau salvatorii nostri atunci cand trebuia sa prezentam la scoala punga cu frunze de dud, hrana viermilor de matase. Fiecare scoala avea propria sala de sport intesata cu viermi de matase si era o mare concurenta: care dintre scolile din localitate va avea cea mai mare productie de gogosi de matase.  Tin minte cu cata emotie rupeam frunzele de dud (“iarta-ma, prietene, avem plan! Iau nota mica la purtare daca nu duc sacosa cu frunze, iarta-ma”) si alergam intr-un suflet la scoala sa predau averea stransa cu atata truda. De fiecare data credeam ca a doua zi copacii nu vor mai avea  frunze, ca  se vor supara si isi vor ridica bratele spre cer si noi nu vom mai putea sa ii vandalizam. Dar nu era asa… intelegatori, duzii nostri suportau durerea si  infrunzeau in fiecare an.

Vacantele de vara ni le petreceam pe sub duzii nostri, la adapost de soare, vant sau ploi. Pana intr-un an, cand au venit niste oameni in niste masini si au lasat niste mosoare uriase pline de cabluri electrice. Sub dudul din fata casei, au lasat un astfel de mosor, pe care toti copiii din cartier ne strangeam mai ales cand ploua si jucam Pacalici. Puteam sa stam acolo ore in sir si nu ne plictiseam. Eram atat de fericiti.

Ce nu stiam noi era ca…dupa ce cablurile respective vor fi fost intinse, vor veni buldozerele si  …. Strada va fi largita (“4 sensuri , ca doar e iesirea spre Giurgiu”). Si cum altfel se putea face asta, daca nu omorandu-ne prietenii, duzii nostri dragi…. Am plans si ne-am jelit copacii luni in sir. Strada era larga, asfaltata ca in palma, dar stranie… parca fara viata. Lipseau batranii copaci, falnici si impunatori.

Chiar si acum, dupa zeci de ani, privesc pe fereastra casei si imi doresc sa-mi revad batranul meu prieten dudul. De aceea, inchid ochii si incerc sa retraiesc clipele traite acolo, la umbra si adapostul lui. Aceasta este imaginea copilariei mele fericite:soapte, freamat de frunze, razele lunii argintii luminandu-ne chipurile