Zbor

 

De multe ori ma regasesc in noapte

Zburand pe aripi largi, orbecaind in bezna nefireasca,

Ma vad de jos...o inima plapanda,

Zbatandu-se incert spre pieptul tau ...

 

Stau neclintit, aproape fara sa respir,

In coltul cel mai indepartat al ferestrei tale

Te vad dormind, inconjurata de-o liniste astrala,

Cu-n zambet pal, spanzurand timid, in coltul gurii...

 

Respir usor, in ritmul inimii tale...

As vrea sa te ating, dar sticla rece ma-nfioara...

Soptesc, adanc in suflet, cuvinte ce ma dor de ani

In zvon de lacrimi si de bucurie...

 

Un simplu „iarta-ma”ar fi insa de-ajuns?

Tresar speriat...ai intredeschis usor ochii

Si buzele-ti se-mpleticesc in murmur tremurand.

Flamand de dragoste si nerabdare,

Uimit, prind sensul vorbelor ciuntite

„Bine-ai venit! Te asteptam!”

Eterna intrebare: Ce e iubirea?

Eterna intrebare: Ce e iubirea?

De secole intregi, oamenii tot cauta raspunsul pentru intrebarea cat se poate de clara: Ce e iubirea?

Pe cat de simpla pare intrebarea, cu atat mai complicat este sa formulezi un raspuns. Pentru ca iubirea este subiectiva si pentru ca fiecare om o percepe in felul sau.

Poti iubi o persoana sau chiar mai multe persoane, o emotie, o stare, de ce nu chiar un obiect! Pe oricine sau orice care iti face sufletul sa tremure, sa palpite si sa doreasca sa fie in preajma celui care a pricinuit o astfel de simtire.

De cele mai multe ori, oamenii sunt tentati sa asocieze iubirea cu fericirea. Cat de gresit! Sunt oameni care sunt cu adevarat fericiti cand asculta muzica, cand privesc un tablou, cand echipa favorita castiga un trofeu important sau cand pur si simplu mananca... Fericirea e o stare care vine si pleaca... si noi o asteptam sa reapara.. si sta in puterea noastra o facem sa se simta acasa ...astfel incat sa o obligam cumva sa revina din nou si din nou....si doar frumos a spus cine a spus :”poate nici nu exista fericire...dar sigur exista calea catre ea!”.

Pe cand iubirea.... cu iubirea nu te poti juca... nu o poti amagi, nu ii poti da surogate sau bombonele... iubirea vine, pe neasteptate si nu mai pleaca... cel putin daca vorbim de iubirea adevarata. Astepti iubirea inca de cand te nasti (desi nu iti dai seama de asta, copil fiind, totusi ai prieteni favoriti, cu care incepi sa impartasesti impresii si experiente care ulterior te vor ajuta sa mergi mai departe).

Cand te astepti mai putin apare iubirea... te indragostesti de o imagine, de un zambet, un cuvant... de multe ori copiii (baieti si fete in egala masura) se indragostesc de actori...e nevoia de iubire care inunda sufletele inca din copilarie...Sa recunoastem ... nu toti am avut in camera noastra cel putin un poster cu un actor, artist, fotbalist sau mai stiu eu ce alta vedeta?

Dar iubirea adevarata poate sa nu apara niciodata...ne amagim pe noi insine...”uite, l-am iubit pe tipul dintr-a saptea! Sau pe colegul de facultate... ce vremuri! Sau baiatul din coltul strazii, cu care mergeam la tenis...” sunt iubiri pasagere, care vin si pleaca, dar nu lasa in suflet decat cel mult o amintire, mai mult sau mai putin placuta....depinde de circumstante.

Poate ca nici nu suntem toti pregatiti pentru iubirea adevarata. Poate ca ea nici nu exista.  Pentru ca a iubi un om inseamna sa te pierzi pe tine insuti  in fiinta lui. Sa simti intr-adevar ca sunteti o singura fiinta... nu doar trupeste, ci si sufleteste. Si aici e problema noastra.... noi vrem sa il schimbam pe celelalat...dupa chipul si asemanarea noastra, ca doar e adevar in proverbul „cine se asemana se aduna”. Dar iubirea nu alege omul care iti seamana... si asta e foarte bine, ca altfel ne-am plictisi intr-o lancezeala linistita, fara discutii in contradictoriu.... si cum s-ar mai naste progresul daca nu ar fi contradictiile?

Eu cred ca exista iubire adevarata. Dar ea trebuie sa fie una neconditionata. Fara „ma supar daca mai....” sau „daca m-ai fi ....” sau „ce bine ar fi fost daca....”. Sa iubesti omul de langa tine asa cum e el... abia atunci e vorba de iubire adevarata. Fara reprosuri, fara cuvinte grele, spuse la  nervi. 

Dar ne putem asuma o astfel de iubire? Putem rezista tentatiei de a-l schimba pe cel de langa noi dupa bunul nostru plac? Greu de spus si mai greu de facut.

Vorba poetului: „Si totusi exista iubire!”. Iar fara ea suntem desculti si goi.

A venit si randul pinilor

In urma cu 5 ani, iesirea din Bucuresti spre Giurgiu era de vise rele. Drumul care se voia si chiar se numea european, care leaga capitala de portul Giurgiu si iesirea spre Bulgaria, incepea pe patru benzi si era cat de cat asfaltat. Insa pe partea dreapta o mare de gunoaie trona pe campul care, in vremea nenorocitilor de comunisti, era acoperit de lanuri de grau si insule de maci. Gunoaie, de tot felul...aruncate de oamenii care locuiau chiar vis-a-vis de camp, de-a lungul aceluiasi drum european.

Pe marginea drumului ramasesera insa copaceii... niste pini cam tristi e drept...dar totusi o pata de culoare, ilustrare a ideii ca totusi exista viata pe acel taram uitat de civilizatie... Parca plangeau pinii aceia...aplecati spre pamant, cu capul in pamant, de rusinea celor ce se intampla in jurul lor....

Anii au trecut...edilul s-a schimbat si odata cu el au aparut oamenii de la REBU...desfasurare serioasa de forta a fost atunci, camioane intregi au robotit zile intregi si au reusit sa curete zona. Au pus tomberoane si panouri mari care avertiza poporul ca se vor percepe amenzi in cazul in care vor mai fi aruncate gunoaie in alta parte decat la tomberon.

Apoi au facut trotoarele...le-au asfaltat, au pus banci si felinare... o alee frumoasa, la marginea unui drum european...in cazul in care calatorul oboseste, sa se poata odihni la umbra unui pin...Parca si copacii isi revenisera... parca nu mai erau asa plecati si tristi...erau acum inconjurati de spatiu verde...gazon englezesc si borduri varuite frumos, in alb...aratau bine, ce mai!

Dar civilizatia ii ajunge si pe copacei din urma....se vorbea de ani buni despre planuri marete de modernizare si largire a drumului european...nimeni nu credea ca se vor pune prea curand in practica.... si totusi...

Azi dimineata, iesind din oras spre Jilava, am ramas inmarmurita la propriu la vederea masacrului de pe trotuoar. Pinii, dragii nostri copacei, erau culcati la pamant... zaceau, parasiti, taiati...inghesuiti unii peste altii...

Mi-au dat lacrimile si nu mi-am putut retine gandul  la cele cateva dimineti in care, elevi fiind de generala, am participat cu mic cu mare la plantarea acelor copaci...eram la vremea respectiva suparati ca drumarii (la o alta modernizare a drumului) ne luasera vechii prieteni – duzii falnici ce strajuiau strada si parca ne aparau pe noi, copiii, de toate relele din lume...si parca ca o recompensa ne-au  lasat sa plantam puietii de pin...ca vorba aia, ai trait degeaba daca nu ai plantat macar un pom...si acum un sentiment de dezradacinare...de parca s-ar incerca cu tot dinadinsul sa se stearga tot ce tine de trecut...chiar daca acel ceva e  bun... frumos...incarcat de amintiri...apoi ma intreb: cati din copiii de alta data si-au amintit ca au participat la plantarea musuroaielor de crengi de pe trotuoarul chel?

Din pacate a venit si randul pinilor...sa dispara...sa faca loc unei alte bucati de asfalt, in plus, pe care masinile in goana lor nebuna sa ridice colbul de pe marginea rigolei ...civilizatie intr-adevar!

Despre umilire

Motto: Umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertatii (Gabriel Liiceanu)

In ultimele saptamani o tema de discutie a fost lansata in vazduh. Da, in vazduh, acolo unde inaltimile lor isi tarasc veacul. Umilinta ca stare de fapt. Umilinta de zi cu zi. Umilinta de sus pana jos. Dar pana la urma cine nu s-ar simti umilit in tara in care umilinta a devenit un modus videndi?

Oare cat de umilita s-a simtit batrana de 70 de ani, care, cu lopata in mana si-a facut drum prin troienele de zapada sa poata ajunge pe acoperisul casei? Ca doar nu era sa accepte eticheta de “puturosi” si “betivi” pusa de primul ministru in functie…

Oare cat de umilit sa te simti ca parinte, cand afli ca fetita ta de numai opt ani a murit la scoala. Nu pentru ca a fost bolnava. Cu asta nu te poti lupta si nici nu prea poti preveni. Dar inecata in hazna? Ce umilinta poate fi mai mare pentru o mama care isi vede copilul scos din fosa septica a scolii?

Oare cat de umiliti sunt bunicii nostri, care dupa o viata de munca grea (sa fim seriosi, in comunism se muncea, te lua de pe strada si te incadra in campul muncii…si nu erau atatea instrumente robotizate si calculatoare care sa faca peste 50% din munca bruta a omului)… revin, cat de umiliti se simt bunicii nostri cand a doua zi dupa ce vine postasul cu pensia ei déjà nu mai au  bani de paine?

Oare cat de umiliti se simt copiii nostri cand marimile lor schimba regulile jocului in timpul anului scolar… cand in stanga si in dreapta se lanseaza zvonuri cum ca”anul asta niciun copil n-o sa ia bac-ul”… ?

Dar nu… ma intreb oare cat de umilit ar fi un conducator al unui popor de umiliti si obiditi? In vremuri normale…in vremuri de criza insa totul este permis… scopul scuza mijloacele sau scapa cine poate…ca vorba aia “pe pamant avem de toate, bune – rele”… mai mult rele din pacate in ultima vreme.

Ultimul tomberon

Pe scara de incendiu era mare ingramadeala. Sufocanta. Ea era undeva in fata; vreo cincisprezece pustoice si pusti urcau in pas alert, in fata ei. In spate, marea de pustani,  invalmasiti intr-o agitatie dezorganizata. Zvonul de harmalaie din spatele ei se transforma in urlete amplificate de cei sase pereti albi care ii inconjurau. Intuneric. Doar varul alb cu irizatii de mica tocata difuzau o umbra de lumina. Ici, colo se puteau vedea niste polite negre, sustinand cutii metalice, sigilate. Alarma fusese data cu ceva timp in urma... „Evacuati urgent cladirea. Atentie, aceasta nu este o simulare... este adevarat... se intampla acum”.

Din plutonul din spate, deodata, zvacneste un pustan. Unghiile lui s-au transformat intr-un soi de carlige cu care se agata de peretele alb din stanga ei. Il vede, ingrozita, cum porneste intr-o cursa nebuna (cand in sus, cand in jos).... Pustanul rade, este si el uimit de abilitatile lui de catarare. ..poate trebuia sa se faca alpinist. Poate chiar o sa incerce asta cand va ajunge afara. Brusc pustiului ii atrage atentia o cutie care are capacul desfacut. O zbugheste spre cutie, ignorand strigatele ei: „nu te apropia... poate fi contaminata... nu e bine ce faci!!!!!!!!!!!”.

Se uita la ea ...”iar isi da asta cu parerea... de parca a intrebat-o cineva!”...  in cutie sunt lucruri interesante... tranzistori, diode si alte piese de schimb... Lua un tranzistor...”e tare, tare de tot”....

Merge incet, in sus, pe scara de incendiu. Parca nu mai este atata zarva. Toti se uita dupa pustanul cu unghii transformate in carlige. Pare o maimutica, jucausa, pe gratiile custii din gradina zoologica.

Deodata, un fascicol de lumina inunda spatiul. Speranta renaste. Toti se grabesc, intr-un mars organizat de aceasta data.  Ajung toti intr-o sala mare, plina de plante... ascunse printre frunze, sunt niste masute si barul, plin de bauturi. Chelneri in alb asteapta parca musterii... In colt, o vede pe Mana. Cu ochii in lacrimi. Nefericita... Deodata, Mana o ia la fuga spre masina care o asteapta la usa barului. „Mana, nu pleca.... eu te apreciez, iti citesc eseurile in fiecare zi.... asteapta, Manaaaaaa!...” Dar nu o asculta, pare ca nici nu o aude. Isi pune castile pe urechi si demareaza in tromba. Masina scartie din toate incheieturile cand rotile tasnesc pe asfalt... S-a dus si Mana...

Iese pe terasa. Aerul cald o mangaie pe obraz. Simte ca trebuie sa renunte la ceva, daca vrea sa ajunga in siguranta, cu picioarele pe pamant. Intr-un colt, zareste un tomberon. Deschide capacul.... se gandeste la ce ar putea renunta. Cu un zambet spanzurat in coltul gurii, arunca cei 28 de ani de cautari. „ probabil ultimul boschetar din oras ii va gasi si isi va face o …bratara de aur”.

Se uita, deja zambinda toata, spre piciorul drept. Tinicheaua de argint atarna greu. Un gand fugar ii da tarcoale... „O voi pastra totusi. Poate ca, in timp, privind-o, imi va aduce aminte de Soarele care incalzea Pamantul. Desi....”

Cufarul cu amintiri (V)

Esti tu

Privirile de lacrimi pline,

Obrazul palid in lumina diminetii

Si glasul slab pierdut in noapte

Chemand lumina-ntarziata...

Si bratul moale, agatat de o iluzie

Pasul incet calcand din piatra in piatra

Si trupul tau chinuit

De-un foc ce nu-si gaseste rostul...

Privesti imaginea neclara din-oglinda

E jalnic, si totusi asa este

Pierdut in ceata ne-mplinirii

Asteapta, deci, cu nepasare

Clipa cand iti voi striga „Esti tu!”

(7.11.1985)

Ce mai citeste lumea la metrou

In ultima vreme am fost foarte placut surprinsa de faptul ca in mijloacele de transport in comun, mai ales in metrou, lumea citeste. Oameni de diverse varste, de ambele sexe, imbracati mai bine sau mai ponosit, citesc cu infrigurare de la clasicul Ring (ca doar e gratis!), Libertatea sau Click, pana la cartile tiparite si vandute cu Adevarul sau Jurnalul National, sau carti SF (mari, cartonate)....  Este imbucurator faptul ca lumea a inceput sa citeasca din nou....se pare ca au redescoperit placerea de a-si insusi  si din experienta altora, nu numai din a vedetelor  confectionate de un public cu pretentii mici ...sau care se complace in „comercialismul” (oare exista in DEX acest cuvant?) excesiv de la TV.

Azi dimineata, am vazut o doamna, cam de vreo 35 de ani, absorbita toata de cartea pe care o tinea cu tandrete in maini. Era destul de departe de mine doamna, asa ca mi-am mijit ochii... nu mica mi-a fost mirarea la constientizarea titlului: „Daca dragostea ar putea gandi. Cum sa-ti folosesti mintea pentru a-ti ghida inima”...

Am inchis ochii si am inceput sa revad franturi de sentimente... da, sa le vad cu ochii mintii, asa cum inima vrea sa le revada... usor diformate si romantate de timpul care bineinteles ca le rezolva pe toate!!!!! Si nu am vrut nicicum ca inima mea sa fi gandit cand m-am indragostit prima oara, si a doua oara... si tot asa, pana am inceput sa cunosc oamenii, sa pretuiesc adevaratele valori care imi incalzesc si acum sufletul: prietenie, sinceritate, deschidere spre comunicare, familie si mai ales onestitate.

Daca inima mea ar fi gandit, as fi ales calea simpla, a unui mariaj aranjat cu baiatul unui director general de la Fabrica de Calculatoare Felix... sau cu baiatul de general (asta nu prea era aranjament... putea fi dragoste, daca ar fi fost putin insotita de un minim de comunicare)... sau poate ma casatoream la propunerea secretarei de partid din intreprinderea in care lucram si primeam apartament cu 2 camere in zona parcului IOR....

Daca inima mea ar fi gandit, nu as mai fi avut amintirile faptelor si sentimentelor care m-au imbogatit si m-au transformat in ceea ce sunt acum... o femeie implinita, care a trait si traieste, iubita si iubind... asta da bogatie!

Martie

Din nou luna martie ma surprinde cu lucruri noi. Lucruri bune. Frumoase. In luna martie mi s-au intamplat numai lucruri bune. Intamplari cu talc sau fara… intamplari care mi-au marcat sufletul. In bine.

E luna reinvierii. Luna sperantei. Luna regasirii. A luminii. O promisiune pentru o vara frumoasa, cu mult soare si flori.

Un nou inceput… de drum, de viata… de iubire … un nou drum spre un tarm ce incepe sa se zareasca la orizont.

Posibil sa fie ultimul tarm pentru mine. De aceea sunt atat de bucuroasa ca am avut curajul sa ridic privirea si sa vad oportunitatea de a redeveni eu. Cea de care mi-a fost atat de dor. Zambitoare, spirituala, dornica sa impartaseasca bucuriile cu toti cei din jur. Indiferent de convingeri sau statut.

La multi ani!

Iubirea noastra

Iubirea noastra va sfida tacerea

Si strigatul izbanzii va strapunge cerul.

Iar visurile noastre etern marete

Vor incalzi inghetul noptii triste.

De ce sa fim tacuti, cand vorba dreapta

Din mlastina ne poate ridica?

De ce sa plangem, cand doar c-un zambet

Iubirea noastra tacerea va sfida?

(Bucuresti, 7.12.1985)

Cufarul cu amintiri (IV)

"Omul este groaznic de aproape de bestie. Se afla de fapt la limita dintre animal si divin.

Oricata educatie ar avea, Omul nu se poate debarasa de unele atavisme. Inclinatia catre animalic este atat de evidenta, incat un comportament ireprosabil, superior din toate punctele de vedere, determina aparitia indoielii. Este intr-adevar aceasta adevarata fata? Sau este numai Masca Ipocriziei?

Se impune insa o intrebare: are omul un ideal atat de inalt incat sa nu il poata atinge decat prin trucuri si micimi? Sau numai instinctul de conservare – aberant inteles – indeamna Omul sa incalce orice norma umana in drumul lui ascendent (ma rog, mai mult descendent, as zice eu). Cu fiecare pas, Omul se indreapta spre marginea prapastiei, desi pe zi ce trece descopera noi si noi lucruri, care l-ar putea ridica la rang de Dumnezeu".

(30.11.1985 - in aceeasi epoca de aur)

Cufarul cu amintiri (III)

De actualitate… si atunci si acum...

“Ce poti sa spui atunci cand viata iti mai arunca o firmitura, in coltul in care te-ai ascuns? Ca atat iti este de ajuns ca pentru o clipa sa-ti inchipui ca esti fericit? Ca universul iti pare ca se dilata, iar tu plutesti fara sa iti dai seama unde esti, ce faci, de ce zambesti?

Totul este sa-ti pastrezi cumpatul, sa nu te pierzi de tine insuti, stiut fiind faptul ca o fericire cat de mica iti poate face mai mult rau decat un mare necaz.

Omul, in fata durerii, are mai multa putere decat crede. Cat de slab si fara de voita ar fi, viata grea, plina de micimi, ii ofera “marea scena” a etalarii. Exprimare incoerenta… dar cine ar putea sa se descurce in haosul din mintea mea?!!! De-as fi singura, as spune ca-i greseala naturii, dar o generatie!!!!!!!!!!!!!!!!?

Este trist sa vezi pe strada tineri care nu mai stiu sa zambeasca, cu fete crispate, ingandurati, purtand pe chip semnele blazarii…

Dar iata, in intunericul din coltul uitat de viata, apare o lumina. O lumina palida si trista, dar totusi o lumina.

Ai vrea sa strigi : “Ramai – esti a mea. Mi se cuvine!” Dar vorbele-ti ingheata pe buze si ramai singur, in fata vietii de zi cu zi, monotone, intr-un infernal mecanism”

Mihaela Jilaveanu, 8.11.1985 (in plina epoca de aur)

Am uitat

Am uitat sa zambesc, atunci cand ploua afara, desi ploaia a fost intotdeauna atat de draga si imi inspira atatea amintiri dragi;

Am uitat sa ma bucur de fiecare raza de soare, care imi incalzeste sufletul si imi da iluzia sperantei intr-o lume mai buna;

Am uitat cum este sa mergi la scoala, la cursuri, sa inveti tot felul de lucruri de care poate nu ai niciodata nevoie, dar nu stii cand iti va folosi vreodata pe parcursul vietii;

Am uitat ca viata e frumoasa si merita traita… cu bune si rele, ca doar ne-am plictisi daca totul ar fi bine, plan, fara ocolisuri si ascunzisuri;

Am uitat demult cum este sa ajungi acasa si sa nu ai niciun fel de responsabilitate… sa stai pe canapea si sa asculti muzica pe care ti-o doresti, fara compromisuri si fara alte sugestii;

Am uitat acum jumatate de ora cheile in usa de la intrare. Pe dinafara.

O fi de bine?

"Lie to me" sau Arta Disimularii - II

“A-ti disimula sentimentele, a-ti controla muschii fetei, a face exact la fel ca toată lumea — acestea au devenit deja reactii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de cateva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda” – George Orson Wells – „1984” .

O carte care iti da fiori, iti trezeste cele mai ascunse spaime, mai ales daca ai avut nesansa sa traiesti in comunism si sa stii, sa fi auzit macar ce inseamna „urmarirea” cu adevarat. O carte care iti impune – ca o datorie parca - sa te gandesti la cat de des iti permiti sa mai fii tu insuti si cat de des te complaci in  obiceiurile implantate de curentele majoritare de gandire in care se balaceste umanitatea.

O carte care a lansat conceptul de Big Brother, care sta cu ochii pe tine. Sau pe intelesul tuturor „Big Brother is watching you”. Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu de soarta ta, însă, în acelasi timp, tu nu poti face nimic fără ca el să stie: te supraveghează clipă de clipă. Valorile sunt rasturnate: Razboiul este pace; Libertatea este sclavie; Ignoranta este putere.

Am citit aceasta cu ceva timp in urma, dar iata ca in ultima vreme  am senzatia difuza inca, dar din ce in ce mai frecvent resimtita, ca ne pandeste din umbra, din fiecare coltisor de viata un astfel de 1984. Ascuns intr-o idee, o linie, o vorba, ca un deja-vu. Fara sa vrei iti aduci aminte de Big Brother. Un 1984 insinuant si insistent – care culmea rezulta, din  frustrare, chiar din autocenzura si mai ales din senzatia ca nu mai stii cine esti, dar mai ales cine vrei sa fii cu adevarat.

Spunea cineva, la un moment dat, ca „1984” te invata valorile supreme, departe de cele pe care le crezi in fiecare zi: bani, pozitie sociala, casa, samd. Toate astea nu sunt decat  niste prelungiri  mai bune sau mai putin bune ale valorilor pe care le ai.

Recunosc ca dupa cei 24 de ani si jumatate de  viata in „epoca de aur”, eu cred  cu tarie ca avem dreptul la libertatea de exprimare si simtire (sic!) oriunde ne-am afla: acasa, la birou, pe strada, in sala de teatru sau de cinema, pe stadioane.

E trist insa daca, in cazul in care nu te „aliniezi trendului”, ajungi sa fii catalogat drept „ciudat”, „dificil” sau chiar „plictisitor”.

"Lie to me" sau Arta disimularii

13 februarie 2012 rezumatul zilei

...fara prea multe comentarii...

Romania intr-o iarna de inceput de secol XXI

S-a spus despre secolul XX ca e secolul vitezei. Totul s-a accelerat - de la inventii la consum, la diversificarea si modernizarea uneltelor prin care oamenii pot cunoaste mediul si isi pot face o viata mai usoara (cred ei...). Iluzia ca se pot substitui fortei divine sau ca pot stapani natura i-a facut pe oameni sa creada ca sunt atotstapanitori...

Dupa 50 de ani de comunism, Romania a reusit (in ultimul moment) sa tina pasul cu civilizatia si progresul ... prin jertfa tinerilor si copiilor, trecuti prin foc si sabie - e un fel de a spune gloantelor ratacite din automatele care trageau aiurea in aer, la intamplare... romanii au primit liber la informatie si la tehnologie.

Astfel am trecut si noi cu fruntea sus in secolul XXI - secolul tehnologiei.

Romania - prin eforturi uriase de aliniere la cerintele UE - a reusit integrarea in UE, cu bune si rele. S-a dezvoltat la noi o cultura bolnavicioasa pentru tot ceea ce este nou in domeniul tehnologiei, de la banalele telefoane mobile care intre timp s-au substituit radioului, cd playerului, calculatorului si chiar serviciului ("acum poti lucra si de la cafeneaua din colt, net sa ai") pana la plasme cat dormitorul unui apartament confort 2, de la autoturismele de ultima ora (vezi in Bucuresti masini la care nemtii nici macar nu viseaza) la tablete si i-poduri, i-phonuri si alte i-uri. 

Nu zic ca e rau.. nu e nimic rau in asta. Dar e valabil doar pentru oamenii din orasele mare. Restul populatiei Romaniei a ramas, pierduta, undeva la inceput de secol XIX, cu carute trase de cai, fara curent electric, fara acces la televizor, fara scoli sau dispensare...Partea buna e ca vesticii au inceput sa caute astfel de locuri, arhaice, linistite, pline de farmec, inca nedistruse de "binefacerile tehnologiei"...  intr-adevar e atragatoare aceasta lume arhaica, desprinsa parca din poveste...

Dar in aceasta seara, din aceasta cumplita iarna, mi-am dat seama ca aceasta lume arhaica este cea mai expusa intemperiilor naturii... am vazut concentrare maxima in Capitala, utilaje peste utilaje incercand sa descongestioneze arterele principale... au reusit in mare masura... e greu, dar e totusi bine... mai ales cand te uiti si vezi cum poate fi in satele din Buzau... imagini de cosmar, te gandesti daca nu cumva este "un trucaj ordinar"...din pacate este realitatea cruda.

sunt mii de oameni, zeci de mii de oameni sinistrati din cauza zapezilor abundente.. sunt sate intregi sub zapada... se circula din acoperis in acoperis de casa.. da, casele au disparut deja sub nameti, iar oamenii ies din casa prin poduri, prin hornuri, pe geamuri (cei mai norocosi)... sunt izolati, nu mai au apa, pentru ca fantanile sunt astupate de zapada, iar de magazin nici nu poate fi vorba... poate nici nu au in localitate, si chiar daca au e ingropat in zapada si oricum nu mai are marfa...

puteti spune ca se intampla si la case mai mari.. vitregia naturii ne ia prin surprindere.. da, e adevarat. Insa este inadmisibil, inuman chiar, ca dupa oprirea viscolului sa nu incerci sa faci ceva pentru acei oameni. Si ce e mai trist este ca desi in stare de alerta, autoritatile nu au cu ce sa intervina... se pare ca din cauza incalzirii globale au dat la casat toate plugurile si frezele sovietice, de prin 1950 toamna, si astfel nu mai pot interveni, nu mai au la dispozitie, decat cateva astfel de fosile si masini de gunoi...

Pana la urma ne-am suparat degeaba pe guvernanti ca investeau in patinoare... iata cat de util e sa stii sa patinezi in ziua de azi.....

Lasand gluma la o parte, e nevoie insa de mobilizarea tuturor fortelor si autoritatilor, sa se declare chiar stare de necesitate, daca este necesar... pentru ca mor oameni de foame si de sete... in Romania inceputului de secol XXI... si e pacat...

Poza zilei - Din ciclul "Pleaca ai nostri, vin ai nostri"

Noi in anul 2000
Cand nu vom mai fi copii
Vom face ce-am vazut candva
Toate visele indraznete
In fapte le vom preschimba
Vom fi mesteri iscusiti
Sa va facem fericiti
Pe voi parintii ce veti fi
La a doua tinerete ïn 2000

sau

"vom fi iarasi ce am fost, si mai mult decat atat"... (Petru Rares, voievodul Moldovei)

Intodeauna noi

Dimineti cu aroma de cafea pe buze...

Amintiri triste alungate de caldura din causul palmei tale...

Noian de ganduri ostoite in soapte de iubire...

Tremurul vocii in lacrimile izbanzii...

Elanul primei hotarari...

Iarba verde de acasa din ochii tai senini...

Umarul pe care-mi zaboveste capul impovarat de griji cotidiene...

Betia simturilor in prag de primavara...

Emotia primului scancet de copil ...

Sunt toate acestea nepretuit corolar de bucurie

Cat timp vor exista – intotdeaua Noi.

Mi-e sufletul un camp de maci

Mi-e sufletul un camp de maci,

In aerul de mai tarziu,  inmladiat...

O boare dulce, cu miresme de colaci,

Se-asterne lin, pe chipu-mi mangaiat...

Mi-e sufletul un camp de maci,

In asteptarea verii cu calduri de foc...

In triluri dulci de pitpalaci,

Copilarie prinsa-n larma unui joc...

Mi-e sufletul un camp de maci,

Zvelt tremurand in zvon de seceri...

Speranta-si face insa loc, stangaci,

In aburii suavi, de paine calda la petreceri...

Mi-e sufletul un camp de maci

Visand la primavara ce vine neincetat,

Cand de sub patura de-omat, buimaci,

Rasar primul fir de grau si cel de mac!

 

 

Impresii de calatorie India (acum 18 ani) episodul 2

Cum am mai spus, am ajuns la New Delphi in prima zi de iarna. Afara era atat de frumos… +24 de grade Celsius… soare, cer senin… o vreme numai buna de calatorii. Sudhir insa a racit destul de rau (cu tuse si febra), astfel incat nu a mai putut sa ne insoteasca in periplul ce a urmat. Nepotul lui cel mare, Bobby, era in toiul pregatirilor pentru nunta – deci ocupat pana peste poate. Astfel am fost lasati in grija (ma rog, se poate spune si asa J) nepotului cel mic – Rajeev, un tinerel de vreo 24 ani, ce visa cu ochii deschisi sa devina star la Bollywood si putin invidios pe norocul fratelui sau care s-a indragostit la prima vedere de cea aleasa de parintii lui a-i fi mireasa.

Deci… dupa lungi dezbateri, in biroul mititel dintr-o cladire de birouri din centrul metropolei (astfel de cladiri de birouri urmau a fi  vazute in Bucuresti abia dupa anul 2000),  am hotarat de comun acord, ca in cele 5 zile cat aveam la dispozitie nu puteam merge in prea multe locuri. Pentru ca, nu-i asa, aveam si contracte de import export de semnat.

Asadar,  Sudhir  ne-a propus urmatoarea zi sa o petrecem hoinarind prin New Delhi; pentru a  treia zi, ne-a rezervat locuri la trenul catre Agra si Taj Mahal. A patra zi era rezervata intalnirilor de afaceri impreuna cu reprezentantul Ambasadei noastre in India, domnul Manolache. Ultima zi era rezervata shoppingului in New Delhi.

Ca sa nu mai lungim vorba, am plecat insotiti de Rajeev sa vedem New Delhi. Ma rog, o parte din el, pentru ca acest oras este imens. De fapt, este constituit din doua orase: Orasul vechi, la umbra zidurilor groase ale Fortului Rosu si New Delhi – asa cum ii spune si numele, orasul nou, proiectat si construit la inceputul anilor 1920 de arhitectii britanici (dupa chipul si asemanarea Londrei, capitala mama a imperiului britanic).

Ce m-a impresionat imediat ce am iesit la plimbare, a fost traficul din New Delhi. Un amalgam de nou si vechi – pe strazile largi, de cate trei sau chiar patru benzi pe sens, puteai vedea masini de ultima ora, taxiuri britanice (negre sau galbene – mari, impunatoare, construite probabil prin anii 50), multe aut- ricse si biciclisti. Si nu in ultimul rand (dar nu chiar atat de des) celebrele vaci indiene. Albe, costelive, dar tratate cu atata grija si respect. In aceasta inghesuiala, te si miri cum poti ajunge la timp la destinatia propusa … si totusi se circula, fiecare cum poate, dar fara prea multe accidente…se pare ca la ei functioneaza ca unsa tactica “micii intelegeri”.

Intrand insa pe bulevardul principal, cel care se intinde de la Poarta Indiei (un fel de Arc de Triumf European) pana la Palatul Prezidential, traficul era mai putin intens, predominand autoturismele si autobuzele cu etaj, dupa modelul celor care pot fi vazute si la Londra. E mai multa curatenie decat in alte zone. Inainte de a pleca de la Bucuresti, am fost avertizati ca in New Delhi nu este tocmai curat. Totusi, iesind in strada nu am vazut nimic care sa ne frapeze. Orasul arata cam cum arata pasajul de la Universitate pe vremea aceea (DiApollo, daca va amintiti) dimineata devreme: hartii pe care curentul de la metrou le prefacea in obiecte zburatoare, mai mult sau mai putin identificate.

Sa revenim …Totusi, in zona Palatului Prezidential era o curatenie de farmacie. Totul era aliniat, nicio frunza sau hartie nu era lasata in voie. Nici prea mult trafic nu era in zona. Probabil erau ceva restrictii, nu mai retin. Zona respectiva e un fel de  cartierul “La sosea” a Bucurestiului. Zona rezidentiala este plina de vile frumoase, moderne, cu mult spatiu verde si aer curat. Simti ca parca ai pasit pe un alt taram, atat de deosebit de freamatul zonei aglomerate din New Delhi.

Urmatorul obiectiv a fost Qutub Minar, un turn de piatra rosie inalt de vreo 50 de m inaltime, care are la baza inscrise versete din Coran; o constructie islamica reprezentand  proclamarea victoriei Islamului in India asupra hindusilor. Am zabovit insa curiosi in fata  coloanei din fier, aflata in mijlocul gradinii vechii moschei. Aceasta este in continuare privita ca o minune, fiind dovada talentului meşteşugăresc al vechilor fierari indieni, pentru că nu a ruginit în decursul secolelor. Turnul are o compoziţie de 98% fier pur şi se consideră că mai mulţi factori au contribuit la păstrarea materialului într-o stare remarcabilă, fără a fi afectat de procese de oxidare. A ramas inca o curiozitate metalurgică şi o mărturie a tehnicilor vechi. Multi sunt inca de parere ca aceasta coloana de fier a fost construita de extraterestri.

Next Stop - Fortul Rosu din New Delhi – intoarcere in timp sau regasirea paradisului pierdut. Cladita din marmura rosie, Fortareata Rosie este marturia vie a istoriei orasului. La intrarea in Fortul Rosu e mare inghesuiala. Turisti de toate culorile si de toate natiile asteapta mai mult sau mai putin ordonat sa intre in Fort. Podul pe care trebuie sa il traversezi peste santul de aparare este intesat de mici intreprinzatori, care vor sa vanda turistilor absolut orice: margelute, bratari din fildes de elefant, esarfe, fructe, orice nimic. Sunt destul de agresivi si daca cumva ii privesti in ochi, chiar daca nu ai avut intentia de a cumpara ceva, nu scapi de insistentele comerciantului pana nu cumperi ceva, macar de o rupie. Sunt oameni saraci, cersetori, copii si batrani, un amestec ciudat de mila si compasiune cu agasare si chiar frica. Rajeev insa era alaturi de noi si vorbind limba lor ne apara cumva de insistenta bolnavicioasa a localnicilor. Daca reusesti sa treci insa podul, intri intr-o alta lume. Construit din gresie rosie de catre imparatul mogul Shah Jahan, intre anii 1639 – 1648, fortul impresioneaza prin frumusetea arhitecturii, a sculpturilor si incrustatiilor in marmura. Se spune ca aceste incrustatii erau impodobite cu diamante si pietre pretioase, care insa au fost furate de englezi dupa infrangerea rascoalei indienilor din anul 1857.

Seara, obositi, dar incantati de cele vazute de-a lungul zilei, am baut freshul de portocale la vila lui Sudhir, aflata undeva in cartierul prezidential. Am fost impresionata de linistea din caminul lui... frumusetea doamnei Khana si ... cei trei servitori, imbracati impecabil, in alb ... cu ochii intr-o vesnica plecaciune, fara insa sa le scape orice semn oricat de ascuns al stapanilor... Am plecat in miez de noapte spre hotel, intrigati de faptul ca Rajeev era tot mai vorbaret si ne povestea cat de minunata va fi excursia la Agra si Taj Mahal. Simteam ca incearca sa ne distraga atentia de la ceva.... Aveam sa ne dam seama in zilele urmatoare despre ce era vorba...

 (va urma)

O noua gaselnita a autoritatilor

Cum arestarile cu turle si trambite (mai mult zdranganit de catuse prin fata camerei de filmat, aflata intamplator la fata locului, la diverse adrese din tara J), la mijirea zorilor, nu prea mai impresioneaza pe nimeni, pentru a distrage atentia opiniei publice de la lucrurile care conteaza cu adevarat, autoritatile au inventat o noua gaselnita. Profitand de vremea crunta de afara, puterea (prin reprezentantii alesi sau numiti pe diverse criterii de eligibilitate) se intrece in comunicate si avertizari de cod rosu de ninsori, ploi, lapovite, gheata (mai au un pic si ne anunta ca dupa 15 februarie vine canicula!!!). Convoaca nenumarate comandamente de urgenta, de criza, de iarna si alte variatiuni pe aceeasi tema. Iar romanii au muscat, ca de obicei, nada.  Uitand rapid de neoficiala Agora din Piata Universitatii, de sloganurile si declaratiile de genul „noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa/ pana cand nu castigam libertatea noastra”, compatriotii nostri care mai au o bruma de monede prin colturile ascunse ale portofelului, au dat buzna la supermarket sa faca aprovizionarea pentru „epoca de gheata”. Ca doar traim in tara in care putem lasa oamenii de zapada sa protesteze!

Citeam aseara, undeva, pe o „jartiera” afisata de unul din posturile TV de stiri, „in piata un singur batran de 70 de ani infrunta gerul si protesteaza impotriva guvernului”... iar la supermarket e mai aglomeratie ca de Craciun. Acum, in acest moment, se pare insa ca in Piata Universitatii sunt cca 100 de oameni care protesteaza...iar supermarketurile au ramas deja fara marfa.

Pana la urma, autoritatile mizeaza pe instinctul de supravietuire din fiecare dintre noi. Si pana acum s-a dovedit a fi o carte castigatoare.

Intr-adevar, vremea de afara ii ajuta, dar chiar daca convoaca sute de comandamente sau  trupe intregi de soldati si jandarmi, iarna ne ia din nou prin surprindere si ne arata cat de neputincioase sunt autoritatile.  Astept totusi sa vad roadele implicarii nemijlocite a „tuturor factorilor de decizie” in desfasurarea evenimentelor meteo ce par totusi a se intampla in zilele urmatoare...

Un ultim gand-incurajare-speranta: „Doamne ajuta!’

Impresii de calatorie – India (acum 18 ani) - episodul 1

Vestea ca a fost aprobata deplasarea la Targul International de la New Delhi m-a lovit ca un trasnet. Nu stiam ca fusesem propusa pentru o astfel de calatorie. Era o oportunitate de genul “take it or leave it”. In primul moment am vrut sa refuz: “Dar in 14 Noiembrie e ziua copilului… implineste 2 ani….” Voci mai mature si cu mai multa experinta i-au soptit (convingator, de altfel): “Aniversari vei avea in fiecare an, o vizita in India…nu se stie…” Emotionata si insotita de un vag sentiment de vinovatie (ca doar inca nu se hotarase sa plece), cu glasul tremurand, am anuntat imediat ce am ajuns acasa: “Am ocazia sa plec in India. Tu ce zici? Mai ales ca iar au epidemie de holera”. Dragul de el, Dan, ce putea sa zica? Normal ca m-a incurajat sa accept… “Nu-ti fa probleme! Ne descurcam noi…iar tu vei avea grija sa nu te imbolnavesti”

Plecarea de pe aeroportul Otopeni nu a fost lipsita de peripetii… In 12 noiembrie 1994, la aeroportul Heathrow din Londra, avionul care transporta la Bucuresti o parte (de fapt cea mai mare parte) din pasagerii zborului Tarom spre New Delhi s-a defectat si astfel, cursa respectiva a ajuns la Bucuresti cu o intarziere de aproape 2 ore. Ingramadeala, graba, imbarcare… totul pe fuga… sa mai  recuperam ceva timp.

Zburam a doua oara cu o aeronova de tip Airbus. Era elegant, confortabil; iti oferea un sentiment de siguranta. Era aeronava Muntenia (poate ati auzit de Balotesti 1995) …Atunci, in noiembrie 1994, era considerat tipul cel mai sigur de avion -  puternic, capabil sa infrunte vitregiile naturii.

Alaturi de colegii ei de delegatie ( un domn si doua doamne) ne-am ocupat locurile rezervate in cea mai buna zona a “economicului” si ne-am pregatit de marea aventura.  Dupa un zbor de 7 ore si fara peripetii (doar vreo doua – trei goluri de aer – cand simti cum inima vrea sa iti iasa pe gura la propriu) am aterizat pe aeroportul din New Delhi.

Am fost impresionata de numarul mare de calatori din acel aeroport si de varietatea acestora. Un amalgam de culori, limbi, un furnicar cu zvonuri de muzica bollywoodiana…

Sudhir – partenerul nostru de afaceri – imbracat europeneste (sic!) ne-a preluat intr-un mic van (nu retin marca, probabil ceva Asiatic…) si ne-a condus la hotel .

Surpriza maxima… un hotel de 5 stele in India este raiul pe pamant. La propriu. Intrare opulenta… Usieri imbracati in uniforma de gala,  amabili, zambitori… Hamali in alb (impecabil), serviabili, chiar umili…Receptionerele.. in sari frumos colorate (uneori insa cam stridente pentru gusturile noastre)…frumoase, demne de a castiga un concurs de frumusete…zambitoare,  vorbind fluent cateva limbi straine…

Camera dubla ..imensa...decorata in culori deschise, pastelate…cu un pat spatios cu baldachin…dotari de ultima ora (acea ora, bineinteles)  in ce priveste tehnica (TV color cu o multime de canale, receptionate prin antena de satelite, telefon portabil, aer conditionat)…nu uitati ca eram totusi in 1994….Am dormit cateva ore, visandu-ma o printesa in .turnul de fildes…. Am coborat apoi la restaurantul hotelului pentru a lua masa cu Sudhir si a stabili detaliile unor excursii de neuitat.

(to be continued)

Nouasprezece

Nimb de lumina, stralucind in lacrimile durerii,

Oglinzi paralele, ilustrand zambete si flori,

Un strigat timid, retinut in fiinta ei,

Ameteli de o clipa, tanjind spre liniste si bucurie

Stropi de lacrimi prelinsi pe obrazu-I palid,

Privirile-i pierdute pe fereastra ce da spre parc

“Regele! Traiasca Regele Scorpion!”

Emotii retinute… e timp pentru ele mai tarziu..

Zori de zi sau miez de noapte…dar e doar seara!

E nostalgia toamnei in primii fulgi de nea,

Copilul-si plange imnul triumfal ...ecoul inca dainuie in sufletul mamei:

“Esti tu, copilul meu!  De-acum esti un barbat!”

!La multi ani!!!!!

(14 noiembrie 2011)

Luna lui Gerar

Asa cum de fapt nu ne mai asteptam in aceasta iarna, luna lui Gerar si-a scos coltii de gheata din cojoc si a lovit tara din rasputeri.

Dupa trei zile de viscol ("iadul alb" cum l-au rasfatat unii), a venit Gerul de crapă pietrele (ma rog, pietrele nu se prea mai vad, devenind adevarate arhitecturi in gheata). Si acesta este doar începutul. Meteorologii au emis cod galben de ger pentru intreaga saptamana care urmeaza. Cu posiblitate de prelungire.

Imi aduc aminte de dezamagirea unora care se plangeau ca nu a nins pana la sfarsitul lunii ianuarie. Ca nu e normal. "vai, n-o sa mai avem grau la vara" si variatiuni de aceeasi tema. Si tot aceeasi se plang acum ca nu isi pot scoate din parcari masinile sa mearga la colt sa isi o painica.

Am vazut si am auzit despre multe drame petrecute saptamana trecuta din cauza furtunii de zapada. Multi analisti (specialisti in toate si mai nimic) comparau situatia cu cea din 1954. Si se minunau cum atunci totusi oamenii s-au descurcat. Si mai spuneau plini de emfaza : "totusi, pe vremea aia, nu exista atata motorizare, masini si unelte care sa ajute la dezapezire... suntem totusi in secolul XXI. Nu este posibil sa se intample asa ceva, sa moara oameni blocati in masini... fara ca cineva sa le acorde ajutor". Si alte variatiuni pe aceeasi tema. Au dreptate in mare, dar ...am vazut si eu o poza din 1954.

...si nu am putut sa nu constat ca nimeni ..sau putini, prea putin dintre noi...ne incumetam sa luam lopata din dotare si sa iesim pur si simplu in fata blocului, a casei, in statia de autobuz, in parcare, pe trotuare si sa dam o mana de ajutor masinilor (care se dovedesc a fi prea putine sau prea prost utilizate pentru a putea face fata).

Stiu, veti spune ca platim taxe si impozite tocmai pentru a exista fonduri si pentru astfel de situatii extreme. Dar tot in situatii extreme oamenii ar trebui dea dovada de solidaritate si sa puna umarul la propriu pentru a sprijini autoritatile.

Eu fac parte dintr-o generatie care stie ce inseamna "munca patriotica". Si da, e un termen perimat, blamat, inlocuit cu notiunea de voluntariat. Pacat ca voluntariatul este asociat doar cu o activitate neremunerata. Ar trebui sa cautam un alt sens: "munca in folosul comunitatii" - si iar veti zambi, pentru ca aceasta munca este doar pentru VIP-urile de la Hollywood. Dar sunt convinsa ca ati inteles perfect ce vreau sa spun...

Si cred ca astfel, prin mobilizarea noastra a celor care putem tine o lopata in mana (metaforic vorbind), vom ajunge sa avem si noi astfel de strazi, in timpul iernii:

si nu astfel de cosmaruri:

In final, nu pot decat sa imi doresc ca gerul ce se anunta pentru saptamana viitoare sa aiba mila de noi si sa plece putin mai repede decat se asteapta meteorologii.

Bafta!

A 38 postare…

Pentru ziua de azi as fi avut alte intentii….as fi vrut sa impartasesc alaturi de voi emotia muzicii lui Ernesto Cortazar…sensibilitate, frumusete, speranta…

Am primit insa o palma (a cata oara?) … si m-am trezit din nou la realitatea celor 8 ore si jumatate din viata mea de zi cu zi… asa cum sunt, asa cum par, dar asa cum ne facem ca nu le vedem sau poate nu le vrem altfel… poate ca e mai bine asa, poate nu... As fi vrut sa pot sa reactionez cu un alt pamflet… si sa merg mai departe. Dar as risca sa ranesc oameni din anturaj si asta nu vreau… eu nu sunt adepta dinte pentru dinte… mai degraba intorc si celalalt obraz. Voi continua sa scriu aici… desi poate nimeni nu va mai citi… voi scrie pentru mine…e oaza mea de libertate… si …totusi… voi prezenta ma:i jos ce pregatisem pentru azi… e si mesajul meu pentru toti cei ce au citit ce-am scris pana acum:

Eu
nu ma caiesc,
c-am adunat in suflet si noroi-
dar ma gandesc la tine,
Cu gheare de lumina
o dimineata-ti va ucide-odata visul,
ca sufletul mi-e asa curat,
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:
"Nu stii,
ca numa-n lacuri cu noroi cresc nuferi?"

(Lucian Blaga)

Unde-s... poetii de-alta data?

Poem de iarnă (Octavian Paler)

Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvîntul tîrziu.

(Octavian Paler)

Nichita Stanescu - Cantec de iarna

Esti atît de frumoasa, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lînga orizont,
si copacii opriti, din fuga crivatului…
Îmi tremura narile
si nici o mireasma,
si nici o boare,
doar mirosul îndepartat, de gheata,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru
si gîndul creste-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.

Iubiri imposibile

Zilele trecute am vazut (a nu stiu cata oara) filmul “Meet Joe Black”. Interesanta ideea “Mortii in vacanta”, care vrea sa experimenteze din trairile si preocuparile oamenilor pe care ii ajuta sa treaca dintr-un univers in altul. Si cum este de asteptat, cea mai mare emotie o simte Moartea in acest periplu este iubirea. Iubirea pentru o muritoare de rand. Frumos, sensibil… O iubire imposibila…frumoasa, curata… un ritual initiatic in tot ceea ce inseamna iubire, daruire si speranta…Pana si Moartea ramane impresionata de puterea dragostei… mai dulce chiar decat “untul de arahide”…Marin Preda spunea candva: "Cand faci dragoste, moartea isi ia talpasita". Exact asta se intampla si in acest film. 

De aceeea imi aduc aminte ca, inca din frageda pruncie, ca sa zic asa, m-au fascinat iubirile imposibile. Tin minte (ca prin vis e drept) iubirea reginei Elisabeth I (o peruca frumoasa pentru un cap chel - memorabila Bette Davis)  pentru frumosul Essex (“handsome” Erol Flynn) – atat de puternica si totusi atat de nefericita …”a vrut doar regatul meu, dar nu si pe mine, dar eu sunt Regina”…

Apoi  iubirea  Contesei Walewska pentru Napoleon….o iubire trecuta prin foc si sabie.. supusa si cuceritorul, contropitorul (la propriu)…Marele om imblanzit de delicatetea si fragilitatea unei femei frumoase…

Luceafarul si Catalina sa… suferinta unui suflet “nemuritor si rece”, care se vede lasat deoparte in favoarea unui muritor de rand, frivol si superficial…

Apoi “Trei camarazi” – de Erich Maria Remarque. O poveste de iubire si totodata o poveste despre camaraderia de dupa razboi. Trei barbati, o masina si o femeie. Mi-au ramas vii in memorie cateva fraze citite in prag de adolescenta…(citez aproximativ, din memorie) : cu ce este mai prejos o iubire neimpartasita? E cu atat mai puternica pentru ca nu se dilueaza prin cuvinte care au ajuns sa isi piarda semnificatia.

Filmul frantuzesc “Sentinta intarziata” (film pe care l-am vazut o singura data, in duminica dinainte examenului de admitere la liceu…anul de gratie 1979) – un soldat neamt (nu stiu, poate avea si grad, dar asta nu mai tin minte) intr-un sat din Franta ocupata de nazisti…spre finalul razboiului…se implica intr-o relatie cu o tanara frantuzoaica (o cam obliga pe fata sa intre in aceasta relatie, euphemistic vorbind)…nemtii sunt nevoiti sa se retraga din Franta… razboiul se termina in cateva luni… si neamtul, civil de-acum, se intoarce imediat in satul francez sa isi revada iubita… nu voi uita niciodata suferinta fetei, insarcinata cu copilul neamtului…plangand cu arma in mana… disperarea lui, care ajunsese sa o iubeasca… si totusi femeia il impusca … finalul infatiseaza o biata femeie, insarcinata, imbratisand trupul barbatului iubit…

“Star Man” – iubirea dintre un extraterestru si o pamanteanca… Superman si Loise a sa….niciunul nu ramane cu iubita…dar asta nu inseamna ca iubirea lor nu va ramane pentru eternitate…

“Amurg”…Multa lume nu intelege cum de imi place un astfel de subiect. Sa ma explic… iubirea imposibila (si nu chiar) intre un vampir (uneori urat, alteori frumos) si cam searbada Bella… ce ma impresioneaza este faptul ca iubirea se mentine platonica pe sute de pagini sau multe ore de pelicula (J)… nu se grabesc sa consume iubirea, imediat, dupa prima intalnire… e loc de romantism, de cuvinte, de cunoastere a celuilalt, de acceptare a calitatilor si defectelor celuilalt… E nevoia omului de a explora necunoscutul, de a provoca destinul si de a-si depasi conditia… limitata, trebuie sa o recunoastem.

Multi considera ca o iubire imposibila aduce numai suferinta. Eu nu sunt de acord. E suferinta, e adevarat, dar e si multa traire, multa daruire, deznadejde si speranta, lumina si intuneric, fericire si tristete in acelasi timp. E viata bruta, asa cum e ea. Pana iti gasesti sufletul pereche…si atunci totul devine mai usor… de la sine. Omenesc.